Încă un mit spulberat: au fost calculate temperaturile din rai şi din iad

Oricât de ciudată ar părea o asemenea abordare din partea unor oameni de ştiinţă, o echipă de cercetători americani a calculat temperaturile din paradis şi din infern. Pentru estimarea „vremii” de pe lumea cealaltă, oamenii de ştiinţă au luat în considerare atât principile fizicii termodinamice, cât şi informaţii extrase din versete biblice.

Pentru început, oamenii de ştiinţă s-au concentrat pe aflarea temperaturii din rai, din simplul motiv că referinţele biblice existente sunt mai generoase la acest capitol.

Bunăoară, în Vechiul Testament există acest verset din cartea profetului Isaia:
"Şi luna va străluci ca soarele, iar soarele va străluci de şapte ori mai mult, ca lumina a şapte zile, în ziua când Domnul va lega rana poporului Său şi va tămădui vânătăile de pe trupul lui." (Isaia 30:26).

În aceste condiţii, raiul primeşte de la Lună la fel de multă radiaţie precum primeşte Pământul de la Soare, la care se adaugă această cantitate înmulţită cu de 7 ori câte 7 (adică de 49 ori mai mare) - în total o cantitate de radiaţii de 50 de ori mai mare decât cea pe care Pământul o primeşte de la astrul zilei. Lumina pe care o primim de la Lună este de 10.000 de ori mai redusă decât lumina pe care o primim de la Soare, aşa că specialiştii nu au mai luat-o în calcul.

Având aceste date ştiinţifice, putem calcula temperatura din rai. Radiaţia primită de paradis îl va încălzi până la punctul în care pierderea de căldură rezultată din radiaţie este egală cu căldura primită. Cu alte cuvinte, paradisul pierde prin radiaţia sa de 50 ori mai multă căldură decât Pământul. Aplicăm legea Stefan-Boltzman, o lege a fizicii cu aplicaţii în termodinamică:

(H/E)4 = 50, unde E este temperatura absolută a Terrei - 300 grade Kelvin; rezultă că H este temperatura absolută a raiului, 798 de grade kelvin, adică +526 grade Celsius!

Temperatura exactă din Iad nu poate fi calculată cu exactitate, doar estimată, dar trebuie să fie mai mică de +444, 6 grade Celsius, temperatura la care sulful (pucioasa) se vaporizează, trecând din stare lichidă în stare gazoasă, după cum ne "asigură" un verset din cartea Apocalipsei:
"Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua." (Apocalipsa 21:8).

Pentru a se putea vorbi despre un "lac" de pucioasă, adică de sulf topit (sub formă lichidă), temperatura trebuie să fie sub punctul de fierbere al sulfului topit, care este de +444,6 grade Celsius. La o temperatură mai mare decât aceasta, sulful nu ar mai exista sub formă lichidă, ci de vapori.

Prin urmare, raiul este considerabil mai "fierbinte" decât iadul.

Pedeapsa corporală măreşte riscul de apariţie a afecţiunilor psihice

Oamenii care au fost agresaţi fizic în copilărie prezintă un risc mai mare de a suferi de boli mintale la vârsta adultă. De pildă, spun cercetătorii, aceste persoane pot suferi de tulburări de comportament, anxietate şi probleme legate de dependenţa de alcool şi consumul de droguri.

Studiul, realizat de oamenii de ştiinţă canadieni, este primul care examinează legătura dintre problemele psihologice şi palmele administrate copiilor. Excluderea cazurilor severe de abuz sexual sau fizic a avut loc pentru a putea evalua mai bine efectul pedepsei corporale. Rezultatele studiului, realizat pe un eşantion de 600 de adulţi, au reliefat faptul că indivizii pălmuiţi sau loviţi în copilărie au avut o probabilitate cu 2-7% mai mare de a întâmpina probleme mentale la maturitate, comparativ cu cei care nu au suferit pedepse corporale în copilărie.

Procentele nu sunt foarte mari, însă sunt semnificative şi demonstrează că pedepsele corporale reprezintă un factor de risc care contribuie la dezvoltarea problemelor mentale la maturitate.

Cercetări anterioare au demonstrat în mod repetat că acei copii care au fost abuzaţi fizic tind să aibă mai mult probleme mentale şi să adopte un comportament agresiv, comparativ cu cei care nu au fost loviţi. Deşi 32 de state din întreaga lume au interzis pedeapsa corporală pentru copii, există încă multe naţiuni care practică această măsură de sancţionare.

Actualul studiu vine să susţină faptul că 2-5% din tulburările comune, precum depresia, anxietatea, sindromul maniaco-depresiv, anorexia şi bulimia pot fi atribuite pedepselor fizice primite în copilărie. De asemenea, 4-7 procente din problemele mai serioase, precum tulburările de personalitate, tulburarea obsesiv-compulsivă sau deficitul intelectual au fost asociate cu un astfel de tratament primit în copilărie.

Cercetătorii au subliniat că studiul nu a putut stabili dacă bătaia a cauzat, de fapt, aceste tulburări în cazul unora dintre adulţi, dar că există o legătură între amintirea acestor pedepse şi o incidenţă mai mare a problemelor mentale.

"Părinţii care fac apel la astfel de metode ar putea avea ei înşişi un risc crescut al depresiei şi al tulburărilor mentale; prin urmare ar putea exista un factor ereditar în aceste familii", a comentat medicul pediatru Roya Samuels, de la Cohen Children's Medical Center, New York.

Cauza neaşteptată din care mor milioane de păsări în SUA

Un pericol puţin cunoscut, dar frecvent întâlnit în SUA, duce la moartea a cca. 1 milion de păsări în fiecare an în această ţară, afirmă organizaţia American Bird Conservancy.

Este vorba despre ţevile de plastic, numeroasele ţevi din PVC folosite pentru a marca terenurile aparţinând statului, dar care au fost concesionate particularilor pentru exploatări miniere în statele din vestul SUA, în conformitate cu o lege federală datând din 1872.

Ţevile de PVC sunt durabile, ieftine şi uşor vizibile, aşa că sunt folosite pe scară largă pentru delimitarea loturilor de teren.

Din păcate, aceste obiecte reprezintă un pericol letal pentru un mare număr de păsări. Bufniţele, ciocănitorile şi diverse păsări migratoare îşi caută adăpost în aceste ţevi şi îşi găsesc în ele sfârşitul.

Ţevile au cca. 10 cm în diametru şi pot avea înălţimi de până la 4 metri. Păsările intrate în ele nu mai pot ieşi, deoarece suprafaţa netedă din interior nu le permite să se prindă cu ghearele pentru a răzbate la suprafaţă, iar diametrul mic al ţevii nu le permite să îşi întindă aripile pentru a zbura.

În cele din urmă, păsările mor din cauza deshidratării şi de inaniţie.

Impactul acestui fenomen este considerabil, susţine Robert Johns, membru al American Bird Conservancy, care estimează că există cel puţin 10 milioane de ţevi de PVC neacoperite, care pot deveni tot atâtea capcane mortale pentru păsări.

Deşi plângerile privind ţevile neacoperite sunt respinse de Northwest Mining Association, organizaţia American Bird Conservancy estimează că anual mor 1 milion de păsări din cauza acestei cauze, ţevile PVC adăugîndu-se astfel celorlaţi factori negativi care au făcut ca numărul păsărilor din SUA să scadă dramatic.

Voluntarii se străduiesc să îndepărteze cât mai multe dintre ţevile de PVC periculoase pentru păsări, iar autorităţile încearcă să rezolve problema impunând utilizarea unor ţevi cu capace sau a stâlpilor de lemn, dar e vorba despre o problemă de mare amploare, dat fiind numărul enorm de loturi de teren (de ordinul milioanelor) delimitate în vederea concesionării lor pentru activităţi de exploatare minieră.

Cum producem mai eficient energie electrică din valurile oceanului?

O echipă de cercetători condusă de specialişti de la Universitatea din Exeter a publicat o lucrare în care explică faptul că, dacă putem prezice forţa următorului val, acest lucru ar putea duce la dublarea producţiei de energie electrică.

Studiul a fost realizat de matematicieni şi ingineri de la universităţile din Exeter (Marea Britanie) şi Tel Aviv (Israel), iar cercetătorii s-au concentrat asupra dispozitivelor plutitoare de captare a energiei valurilor, înzestrate cu componente care se mişcă datorită mişcării valurilor, generând electricitate.

Pentru a face ca aceste dispozitive să devină mai eficiente, specialiştii şi-au dat seama că "răspunsurile" lor trebuie să se potrivească cu cele ale valurilor. Prin prezicerea forţei cu care vine un val, dispozitivul de captare a energiei poate răspunde în concordanţă, devenind mai productiv. Acest proces ar limita şansele ca dispozitivul să fie deteriorat, permiţându-i totodată să rămână funcţional chiar şi pe timpul furtunilor.

Eficientizarea sistemelor tehnologice de acest fel ar putea aduce contribuţii importante la satisfacerea nevoilor viitoare de energie.

Energia marină are potenţialul de a asigura de două ori necesarul de electricitate al Marii Britanii. Cu toate acestea, în prezent, această tehnologie nu este dezvoltată suficient. Din acest motiv, cei de la Universitatea Exeter colaborează cu Ocean Power Technologies (OPT), un producător de dispozitive utilizate în generarea energiei electrice, pentru a folosi programe de prezicere a forţei valurilor, cu scopul de a crea mecanisme mai eficiente.

O băutură banală poate preveni cancerul de piele

Consumul zilnic de cafea poate preveni apariţia celei mai comune forme de cancer cutanat, sugerează o nouă cercetare.

Oamenii de ştiinţă din Statele Unite au ajuns la concluzia că un consum ridicat de cafea poate diminua şansele de a dezvolta unul dintre cele mai des întâlnite tipuri de cancer de piele, şi anume carcinomul bazocelular.

"Cercetările noastre au reliefat faptul că, cu cât aportul de cafea este mai mare, cu atât riscul de a dezvolta carcinomul bazocelular este mai mic. Nu recomandăm însă creşterea porţiei zilnice de cafea doar ca urmare a acestei descoperiri. Cu toate acestea, rezultatele încadrează carcinomul cu celule bazale în categoria bolilor care pot fi prevenite prin consumul de cafea. În această categorie se încadrează şi afecţiuni cu efect negativ major asupra corpului, precum diabetul de tip 2 şi maladia Parkinson," a explicat cercetătorul Jiali Han.

În studiul americanilor, dintre cele 112. 897 persoane investigate, 22.786 au dezvoltat carcinom bazocelular de-a lungul celor 20 de ani de cercetare. S-a constat o legătură între consumul ridicat de cafea şi un risc scăzut de dezvoltare a acestui tip de cancer. Totuşi, consumul de cafea decofeinizată nu a fost asociat cu o rată mai mică de dezvoltare a carcinomului bazocelular.

În contrast cu această descoperire, se pare că a consuma cafea nu ajută şi la prevenirea altor tipuri de cancer de piele - melanomul malign şi carcinomul cu celule scuamoase.E adevărat că datele au fost insuficiente pentru a putea trage o concluzie solidă în acest sens (au existat prea puţin cazuri de melanom malign şi carcinom cu celule scuamoase în rândul participanţilor la studiu), dar cercetătorii speră ca în 10 ani să poata aduna destule date pentru a aborda şi acest aspect.

O substanţă misterioasă din Insula Paştelui păstrează tinereţea minţii

O substanţă extrasă din bacterii s-a dovedit a avea efecte remarcabile asupra funcţionării creierului: într-un studiu realizat pe şoareci, s-a demonstrat că substanţa respectivă stimulează memoria şi capacitatea de învăţare la animalele tinere şi îmbunătăţeşte aceste aspecte ale funcţiei cerebrale la cele mai în vârstă.

Substanţa, numită rapamicină, a fost extrasă pentru prima dată din bacterii descoperite în solul Insulei Paştelui. Studierea efectelor ei asupra creierului a fost întreprinsă de cercetătorii de la Facultatea de Medicină a Universităţii din Texas, SUA; ei au realizat experimente pe şoareci cărora le-au administrat rapamicină, pentru a observa efectele pe care această moleculă le are asupra funcţiilor cerebrale.

Dr. Veronica Galvan, care a participat la studiu, a declarat că efectele au fost semnificative: dintre animalele tratate cu rapamicină, şoarecii tineri au învăţat şi memorat ceea ce învăţaseră mai bine decât animalele din grupul de control, iar la şoarecii în vârstă s-au îmbunătăţit, de asemenea, memoria şi capacitatea de învăţare, substanţa anulând declinul provocat de vârstă.

Rapamicina a redus, de asemenea, anxietatea şi manifestările comportamentului depresiv la şoareci, iar acest efect a fost prezent la toate grupele de vârstă. La oameni, anxietatea şi depresia sunt factori care afectează negativ performanţele cognitive.

Testele au arătat că şoarecii trataţi cu rapamicină aveau niveluri mai ridicate de serotonină, dopamină şi norepinefrină, trei substanţe cu rol de neurotransmiţători care contribuie la starea de bine şi calm.

Dr. Galvan şi echipa sa arătaseră anterior, într-un studiu publicat în 2010, că rapamicina îmbunătăţeşte memoria şi capacitatea de învăţare la şoareci ce prezintă un deficit cognitiv similar cu cel produs de boala Alzheimer. Cercetătorii cred că modificarea nivelurilor celor trei neurotransmiţători este responsabilă de acest efect.

Rapamicina este o substanţă anti-fungică, administrată de obicei pacienţilor care au suferit transplanturi, pentru a preveni fenomenul de respingere a organelor transplantate.

Numele medicamentului vine de la Rapa Nui, numele polinezian al Insulei Paştelui, faimoasă pentru cele 900 de statui uriaşe din piatră, numite moai.

Rezultatele cercetărilor realizate la Univesitatea din Texas, care au fost publicate în jurnalulNeuroscience, ar putea duce la descoperirea unor noi metode de tratament al bolilor neurodegenerative la om.

O nouă cercetare a ajuns la o concluzie sumbră pentru 10% din populaţia Terrei

Un nou studiu realizat de o echipă internaţională de cercetători a ajuns la o concluzie îngrijorătoare: creşterea nivelului oceanului planetar nu va putea fi oprită în următoarele secole, nici măcar în cazul în care nivelul emisiilor poluante ar fi redus în mod semnificativ. Oamenii de ştiinţă afirmă că, în cel mai bun caz, creşterea nivelului oceanului planetar poate fi încetinită.

Numeroase studii arată că emisiile de gaze cu efect de seră sunt principala cauză a creşterii temperaturilor la nivel global cu 0,17 grade Celsius pe deceniu în perioada 1980-2010. De asemenea, emisiile au provocat şi creşterea nivelului oceanului planetar cu 2,3 milimetri pe an în perioada 2005-2010, pe măsură ce gheţarii se topesc.

Creşterea nivelului oceanului planetar ameninţă 10% din populaţia Terrei, oameni care trăiesc în zone joase sau în insule aflate sub ameninţarea apelor, printre care cele din Caraibe, Maldive şi din zona Asia-Pacific.

Peste 180 de ţări negociază un nou pact ce are ca scop reducerea emisiilor poluante pentru a limita creşterea temperaturii globale la 2 grade Celsius, limita calculată de oamenii de ştiinţă ca fiind pragul care protejează planeta de efecte catastrofale.

Oamenii de ştiinţă de la mai multe institute din SUA şi Australia ce studiază clima şi atmosfera planetei au ajuns la o concluzie îngrijorătoare: chiar şi în cazul în care emisiile de gaze cu efect de seră ar fi reduse drastic, acest lucru nu ar fi suficient pentru a opri creşterea nivelului mării.

„Chiar şi în cazul unor măsuri drastice de atenuare a încălzirii globale, ce vor reuşi să limiteze creşterea temperaturii globale la 2 grade Celsius peste nivelul pre-industrial şi care vor duce la scăderea temperaturii globale în secolele al XXII-lea şi al XXIII-lea, nivelul oceanului planetar va continua să crească după 2100”, afirmă cercetătorii în studiul publicat în jurnalul ştiinţific Nature Climate Change.

Pe măsură ce temperaturile mai ridicate penetrează adâncurile oceanelor, apa se încălzeşte şi se extinde pe măsură ce căldura ajunge în diferite regiuni ale oceanelor. Astfel, chiar dacă temperatura globală scade şi apa de suprafaţă se răceşte, apa caldă ar continua să se amestece în straturile adânci ale oceanelor, provocând creşterea nivelului oceanului planetar.

Dacă temperatura globală medie va continua să crească, topirea calotelor glaciare şi a gheţarilor vor amplifica această problemă.

Conform calculelor efectuate de oamenii de ştiinţă, scenariul cel mai optimist, în care emisiile de gaze ar fi reduse în mod semnificativ, iar temperaturile globale ar scădea cu 0,83 grade Celsius până în 2100, oceanul planetar ar creşte 14,2 centimetri până în 2100 şi 24,2 centimetri până în 2300.

Scenariul mai realist, conform căruia emisiile de gaze cu efect de seră ar fi reduse cu puţin, temperatura globală ar creşte cu 3,91 grade Celsius până în 2100, iar oceanul ar creşte cu 32,3 centimetri până în 2100 şi cu 139,4 centimetri până în 2300.

„Deşi creşterea nivelului planetar nu poate fi oprită în următoarele secole, prin adoptarea unor măsuri agresive ea poate fi încetinită, câştigând timp necesar pentru adoptarea unor măsuri de acomodare cu noua realitate”, au concluzionat cercetătorii.

Cercetătorii au descoperit, în premieră, cauza durerilor cronice

Un nou studiu a dezvăluit de ce unii oameni sunt mai predispuşi decât alţii să sufere de dureri cronice. Secretul constă în starea emoţională a creierului, susţin oamenii de ştiinţă.

Cercetătorii au identificat pentru prima dată motivul pentru care aceleaşi răni se vindecă rapid în cazul unor pacienţi, iar alţii ajung să sufere de dureri constante în urma lor. Răspunsul a fost obţinut de cercetători prin studierea creierului pacienţilor cu ajutorul aparatelor de imagistică.

Concluzia cercetătorilor este că durerea cronică este rezultatul unei reacţii emoţionale în urma leziunii. Procesul implică interacţiunea dintre două regiuni ale creierului, cortexul frontal şi nucleus accumbens.

„Leziunea în sine nu poate explica nivelul de durere înregistrat de pacient. Acesta este rezultatul rănirii, la care se adaugă starea creierului pacientului”, a explicat profesorul Vania Apakarian de la Universitatea Northwestern din Chicago, SUA.

Astfel, cu cât reacţia creierului pacientului la rănire este mai emoţională, cu atât sunt mai mari şansele ca durerea să persiste chiar şi după ce rana s-a vindecat, a explicat profesorul.

„Este posibil ca aceste secţiuni ale creierului să fie mai excitate la anumiţi indivizi, sau ar putea fi vorba de anumite influenţe genetice şi de mediu care predispun aceste regiuni ale creierului să interacţioneze în acest mod”, a explicat profesorul Apakarian.

Cercetarea a fost efectuată pe 40 de voluntari care au suferit un episod de durere cronică de spate ce a durat între una şi patru luni. Creierul fiecărui voluntar a fost scanat de 4 ori de-a lungul unui an.

Pe baza scanării creierului, cercetătorii au putut prezice cu o acurateţe de 85% pacienţii care urmau să fie afectaţi de episoade de durere cronică, studiind cele două regiuni implicate. Regiunea nucleus accumbens „învaţă” celelalte părţi ale creierului cum să evalueze şi să reacţioneze la stimulii externi. Profesorul Apakarian susţine că această regiune ar putea folosi semnalul oferit de durerea iniţială, din timpul rănirii, pentru a „învăţa” celelalte părţi ale creierului să dezvolte durerea cronică. Scanarea creierului pacienţilor a arătat că atunci când regiunea nucleus accumbens comunica des cu cortexul frontal, şansele ca pacienţii să sufere dureri cronice erau mult mai mari.

„Durerea cronică este una dintre cele mai costisitoare afecţiuni înregistrate în SUA, iar până acum nu există o terapie validată ştiinţific pentru această problemă. Acum sperăm să folosim această descoperire pentru a concepe noi terapii care să permită tratarea durerii cronice”, a concluzionat prof. Apakarian.

Studiul a fost publicat în prestigiosul jurnal ştiinţific Nature Neuroscience.

„This Is Our Planet” – imaginile care i-au făcut pe astronauţi să afirme „suntem cu toţii o mare familie”

Realizatorul Tomislav Safundžić a selectat cele mai spectaculoase imagini capturate de pe Staţia Spaţială Internaţională pentru a realiza un clip video ce înfăţişează Terra în toată splendoarea sa.

Astronautul american Ron Garan a declarat că perspectiva oferită de Staţia Spaţială Internaţională asupra Terrei i-a permis să înţeleagă „că suntem cu toţii călători prin univers pe o navetă spaţială pe care o numim Pământ, că suntem cu toţii interconectaţi, suntem cu toţii împreună implicaţi, suntem cu toţii o familie”.
Iată „perspectiva orbitală” pe care Staţia Spaţială Internaţională o oferă asupra planetei noastre:


El are cea mai lungă limbă din lume

Este vorba de o specie de liliac nectarivor din Ecuador, descoperit abia în anul 2005 şi care deţine cea mai lungă limbă proporţional cu dimensiunile sale, din întregul regn animal. Limba acestui liliac are o dată şi jumătate lungimea propriului corp.

Bizarul animal va fi prezentat în premieră într-un episod al celebrei serii de documentare "Untamed Americas", produsă de National Geographic Channel.

Liliacul are un corp de numai 3-4 cm lungime şi o limbă lungă de cca. 8,5 cm. Dacă omul ar avea o limbă de proporţii asemănătoare în raport cu dimensiunile corpului, atunci limba umană ar atinge 2,50 metri lungime.

Pentru a reuşi literalmente să-şi "ţină limba în gură", liliacul nectarivor ecuadorian (Anoura fistulata) prezintă un esofag extensibil adaptat special pentru "depozitarea" organului respectiv.
"Liliacul prezintă o adaptare extremă la mediul ambiant şi la sursele de hrană disponibile. Practic, limba sa a evoluat până când a ajuns mai lungă decât corpul. Filmările şi fotografiile pe care le-am obţinut arată modalităţile în care liliacul se hrăneşte prin intermediul limbii sale supradimensionate.", declară biologul Nathan Muchhala, din cadrul Universităţii Lincoln din Nebraska, membru al echipei de cercetători care a descoperit această specie stranie de liliac în anul 2005, în timpul unei expediţii ştiinţifice în junglele ecuadoriene.

Prezentat în primul episod al acestei noi serii de documentare despre fauna Americilor, povestea liliacului este una cu adevărat impresionantă, iar existenţa acestui animal este o nouă dovadă a evoluţiei adaptive, după cum declară Justen Withall, un biolog din cadrul Universităţii californiene Santa Clara, specializat în fenomenul polenizării.

Charles Darwin, părintele evoluţionismului, afirma încă din anul 1862 că unele vieţuitoare prezintă organe adaptate special, precum o limbă sau o trompă (la insecte) de dimensiuni mari, pentru a se hrăni cu nectarul anumitor specii de plante. Pornind de la faptul că în Madagascar exista o specie de plante cu flori foarte adânci, Darwin a putut prevedea existenţa pe această insulă a unui fluture de noapte dotat cu o trompă foarte lungă, cu ani înainte ca această insectă să fie efectiv descoperită.

Cercetările asupra liliacului nectarivor ecuadorian au întărit teoria lui Darwin. Limbile liliecilor au evoluat în timp pentru a ajunge la multrâvnitul nectar, iar plantele s-au adaptat, la rândul lor, corolele florilor devenind mai adânci, astfel încât liliacul care se hrăneşte să fie nevoit să intre mai mult în floare, atingând astfel staminele pline de polen.

Într-o serie de experimente, dr. Muchhala şi colegii săi au alungit artificial corolele florilor din care se hrănesc liliecii. Astfel, cercetătorii au descoperit că liliecii îşi afundau capetele în flori, colectând astfel polenul pe care îl transportau la alte plante. Prin urmare, liliecii sunt vitali pentru polenizarea plantelor cu al căror nectar se hrănesc.

"Din nefericire pentru noi, oamenii, florile respective aveau un miros oribil. Albinele preferă florile cu miresme dulci şi plăcute, pe când aceşti lilieci sunt atraşi de cele cu miros greu şi insuportabil.", adaugă dr. Muchhala.

Dar această preferinţă face posibilă înmulţirea şi răspândirea respectivelor plante, ca rezultat al coevoluţiei dinntre plante şi polenizatorii lor.


Extraterestrii si religia – o posibilitate a existentei divinitatii in intregul Univers?

Extraterestrii si religia sunt un subiect controversat de ani de zile. Se pare insa ca se ridica problema asimilarii religiei sau adoptarii acesteia de catre fiinte din afara Terrei cand si daca oamenii vor face contact cu acestea. Tot mai multi oameni de stiinta incep sa se intrebe daca extraterestrii vor adopta religiile pe care oamenii de pe Pamant le au la momentul actual. Tocmai de aceea, in cadrul unor seminarii si conferinte, oamenii de stiinta au discutat in ceea ce priveste posibilitatea ca fiintele extraterestre sa adopte sau sa impartaseasca credintele religioase ale Pamantului cu posibilele credinte proprii.

Christian Weidemann este un om de stiinta german de religie crestina, care a realizat conferinte in care punea problema extraterestrii si religia pentru ca aceasta sa fie discutata, el aducand si argumentele proprii. El a declansat o noua paradigma in cadrul vizitei sale din Floria, acolo unde a fost invitatul unei conferinte in cadrul careia a vorbit despre Iisus Hristos si sacrificiul sau. Moartea si invierea sa ar fi avut nu doar rolul de a-i salva pe oameni si sufletele acestora, ci si sufletele fiintelor din galaxii indepartate.

Conform credintelor cercetatorului, oamenii ar putea destul de bine sa fie singura specie din Univers care ar fi pacatuit, ei fiind deci singurii care ar fi avut nevoie de Mantuitor pentru a putea fi salvati. Aceste teorii ale sale au starnit insa controverse in cadrul comunitatilor crestine americane, ele intinzandu-se si in Europa, deoarece credinciosii nu vor nici in ruptul capului sa accepte ipoteza unei divinitati care ar lua mai multe forme si care s-ar gasi in intregul Univers.

Extraterestrii si religia au devenit deja o problema si un conflict teologic care ii vizeaza, mai presus de toate, pe crestini. Nici celelalte religii nu sunt insa lasate in paragina, caci si ele pot deveni oricand motiv de studiu si intrebare.

Printre cei care nu au probleme cu teoria lui Weidemann se gasesc adeptii unor religii destul de importante la nivel global.

Printre cei care accepta ideile omului de stiinta privitoare la extraterestrii si religia se afla hindusii, care au deja un panteon imens, compus din milioane de zei diferiti, si care, cu ajutorul dogmelor lor religioase, nu au nicio problema cu reincarnarea multipla si cu posibilitatea ca Dumnezeu sa existe si pe alte planete in acelasi timp cu existenta sa pe Pamant. Nici musulmanii nu au probleme prea mari cu teoria lui Weidermann privitoare la reincarnarea lui Dumnezeu pe alte planete, pentru ca, pentru acestia, Mohamed este un profet al lui Allah, nu vreo incarnare a acestuia.

Extraterestrii si religia lor raman un mister si o teorie problematica pentru crestini, avand in vedere si ca un crestin este cel care a propus ca extraterestrii ar putea avea aceeasi religie ca si noi, avand in vedere ca Dumnezeu poate exista si pe alte planete. Problema” religiilor extraterestere ramane insa o teorie, avand in vedere ca nu exista inca dovezi concludente si oficiale care sa ateste ca fiinte extraterestre chiar ar exista undeva in Univers.

Parcul National Gauja din Letonia: primele culori ale Paradisului

Cu patru astfel de locuri, Letonia se poate mandri, printre altele, si cu Parcul National Gauja, cel mai mare din tara, infiintat in anul 1973 in regiunea Vidzeme, in care istoria si natura au facut un pact de nepretuit — orasele istorice Sigulda, Ligatne si Cesis se afla in Parcul National Gauja, de vreme ce Valmiera ocupa poalele acestui loc splendid, dincolo de paduri zarindu-se cate un turn al vreunui castel, pe cand claritatea apei retine imaginile oamenilor care se rezeama, la umbra, de trunchiul vreunui copac cu forme stranii. De fapt, Gauja se intinde din nord-estul Siguldei pana in sud-vestul Cesis-ului, ocupand o suprafata de 922 kilometri patrati, de-a lungul raului cu aceeasi denumire; mai mult, desi urmeaza cursul raului, parcul detine si cateva lacuri, cel mai mare fiind Ungurs. Padurea de pin sau molid este pe cat de cocheta, pe atat de salbatica, imbracand inaltimile la fel de frumos in fiecare anotimp, fie ca vorbim de sezonul cald sau de cel rece.

Colinele, ce par ca se imbina cadru cu cadru, ca intr-o pelicula de Elia Kazan ori Lars von Trier, de-a lungul Raului Gauja, si terasele din gresie, peste care cativa arbori, incovoiati de conditiile meteorologice ori de alti factori vitregi, se inalta timid — de unde, numai pamantul stie —, contureaza un paradis autohton din care niciun om nu isi doreste sa mai plece. Parcul National Gauja din Letonia gazduieste, de asemenea, si formatii uluitoare de roca, ce au forme ciudate, ba chiar, infricosatoare, precum si pesteri misterioase, in care vantul si precipitatiile dau un spectacol de arta oricand, sculptand in gresie de milioane de ani. De mentionat, de altminteri, este faptul ca, in partea de sud-vest a Parcului National Gauja, se afla un mediu mult mai natural ca in celelalte parti si, totodata, mult mai frumos, poate si datorita locuitorilor din Riga, care se bucura practicand diferite sporturi pe rau, cum ar fi canoeing.

Plus, tot acestia sunt cei care fac echitatie, alearga, se plimba cu bicicletele ori pur si simplu trandavesc la soare. Imaginati-va simplitatea lejera a unui loc ce sa lafaie la umbra unui copac, cu acces spre un lac ce arunca o lumina puternica pe padurea din spatele dumneavoastra. Ganditi-va la eleganta unui castel inconjurat de rauri sau la o cabana de lemn ascunsa in inima unei paduri nealterate de mana omului. Doar asa va veti putea face o idee cu privire la Parcul National Gauja din Letonia, care ofera peste 900 de specii de plante, 150 de specii de pasari si aproape 50 de specii de animale, care mai de care mai fascinante. Si nu trebuie sa va ganditi ca nu veti avea unde sa va odihniti, intrucat exista locuri special amenajate in parc, unde puteti face camping.

Numai ca toate acestea nu sunt decat cateva detalii, pentru insignifiante, pentru altii graitoare. Ceea ce va contura aproape perfect imaginea despre acest loc sunt monumentele, peste 500 la numar, pe care le veti gasi in calea dumneavoastra. Explorand parcul, veti realiza ca acest loc are o istorie indelungata, o traditie asemenea si, mai mult, un respect enorm pentru conservarea frumusetii. Biserici vechi, situri arheologice, movilele vreunui castel sau chiar castele adevarate, mori, fortarete si case boieresti. Pe de alta parte, orasul Ligatne, care se afla in interiorul Parcului National Gauja, va asteapta cu un alt parc fascinant. Tot ce trebuie sa faceti este sa urmati potecile si, bineinteles, sa va bucurati.

Galerie foto cu Parcul National Gauja din Letonia:

Cum aduceau marinarii blugi, whisky, țigări și carpete în România socialistă

Cât de greu găseai pe vremea lui Ceaușescu o pereche de blugi? Câți ați băut o cafea adevărată și nu nechezol? Un Kent fuma doar medicul. Omul simplu se mulțumea doar cu un Carpați. Pe pereții românilor de rând se găseau mileuri și nu carpete cu „Fuga din Serai“. Doar castele privilegiate aveau acces la marfa de contrabandă a navigatorilor. Trebuia să fii prieten cu cineva din familia unui marinar sau vecin de încredere.

Și acum, după 20 - 30 de ani, foștii marinari se feresc să recunoască faptul că aduceau mărfuri interzise și câți bani scoteau din contrabandă.

Câțiva dintre foștii navigatori au povestit, în exclusivitate, pentru „Adevărul“, cum se introduceau în țară articolele interzise pentru românul de rând. Evident, sub protecția anonimatului.

Partea oficială

Fiecare membru al echipajului primea o sumă de bani, la fiecare voiaj. Un marinar era plătit, pe zi, cu 80 de cenți, un ofițer cu 1,55 cenți, iar comandantul primea 2 dolari, pe zi.

În funcție de zona în care se ajungeau, sutele românești se schimbau în moneda țării respective: fie la casele de schimb valutar, la bancă, sau pe stradă, în țările arabe.

Un membru al echipajului avea voie să aducă în țară o sticlă de băutură, un carton de țigări, 10 săpunuri și maximum două perechi de blugi, adică doar produse pentru uzul personal și al familiei sale.

La întoarcerea în țară, pe navă urcau oficialitățile: reprezentanții Căpităniei, grăniceri, Vama. Fiecare marinar era vizitat în cabina sa. Bunurile aduse erau catalogate și trecute într-un borderou, alături de numărul voiajului, numărul zilelor de voiaj, mărfurile achiziționate . Suma primită la îmbarcare trebuia să coincidă cu suma cheltuită pe produsele cumpărate, în străinătate. În cazul în care rămâneau câțiva dolari, i se dădea un bon și, cu el, marinarul mergea la free shop, de unde-și cumpăra țigări, de regulă.

Asta e partea oficială a unui voiaj.



Partea neoficială - sarabanda contrabandei

La plecarea în voiaj, fiecare marinar avea asupra lui câteva mii de lei. Când nava ajungea într-un port străin, banii românești se schimbau în moneda țării respective: fie la casele de schimb valutar, la bancă, sau pe stradă, în țările arabe.

Un agent străin venea la navă cu o listă de prețuri. De el se ocupa, de regulă, ofițerul 3. Lista trecea pe la fiecare membru al echipajului și fiecare nota ce dorea: 100 perechi de blugi, 10 baxuri de țigări, 10 sticle de whisky, cremă de ras, săpun…etc.

A doua zi, agentul străin aducea marfa la bordul navei. De multe ori, se aduceau și produse necesare navei, în cazul în care se făcea comandă: spre exemplu, alimente necesare în bucătărie. Marfa era plătită cu banii țării respective, după care era dusă în cabina de vamă, care se sigila.

La plecarea din port, echipajul deschidea sigiliul și fiecare își lua produsele. În următorul port, țigările și băutura luate din primul port erau vândute. „Tot se vindea. Avantajul era că marfa cumpărată în primul port era foarte ieftină, pentru că nu se plătea vama. Iar țigările și băutura erau căutate în toată lumea. Și tot așa, se proceda din port în port“, dezvăluie un fost ofițer.

Produsele ascunse în pereți sau în sala motoare

La drumul de întoarcere în țară, mărfurile provenite din contrabandă se ascundeau. „Nu întrebai unde, pentru că era periculos, dar, de regulă, ele se ascundeau în pereți, în sala motoare sau în tancuri. În timpul unei reparații în șantier, tancurile erau modificate, astfel încât să poată fi ascunsă marfa de contrabandă“, spun foștii marinari.

Marinarii făceau, astfel, bani cu nemiluita. „Cel mai prost marinar putea să facă bani de-o mașină!“, dezvăluie navigatorii.

Cele mai râvnite voiaje erau cele din țările nordice, de unde puteai cumpăra produse. Din Africa de Sud, nu aveai ce să cumperi și nici ce să vinzi.

Marfa scoasă din port cu mașina care uda spațiul verde

Odată ajunși la Constanța, se punea problema scoaterii produselor din port. De regulă, mărfurile ieșeau în camioanele ce lucrau la construcția portului sau în cisternele de apă, care udau spațiile verzi din port. Ele erau duse la o adresă din Constanța, de regulă o casă, întrucât la un apartament, exista riscul să vadă mulți oameni mișcarea; după care, fiecare venea și-și recupera marfa. Apoi, era distribuită.

El spune că toți marinarii practicau contrabanda. „Dacă nu făceai așa ceva erai luat la ochi, toți te considerau turnător. Aud că mulți nu recunosc faptul că vindeau țigări și blugi, dar nu este adevărat! Singurul care nu intra în joc era comandantul, întrucât el reprezenta statul. Dar făceau alții pentru el!“, dezvăluie navigatorul.

O frântură de civilizație

Marinarii erau așteptați de familii, de prieteni sau de constănțeni cu sufletul la gură. Oamenii mării le aduceau o frântură de civilizație: fie că era vorba de un săpun bun, un detergent, un pachet de țigări sau de carpete și, mai apoi, un aparat video.

Oferta a variat. Inițial, s-au cerut țigări și băutură. Lumea cumpăra Kent, ca să aibă cu ce să se ducă la medic și Malboro, pentru consumul propriu. Cea mai râvnită marcă de blugi era Levi Strauss. În privința băuturii, se cerea Johnnie Walker. Cel mai bun detergent era OMO.

Perioada carpetelor a trecut repede, fiind mult mai râvnit aurul, din moment ce în România nu se găsea la liber. Tinerii care se căsătoreau cumpărau penițe de aur de la Tomis și le duceau apoi la topit pentru a-și face verighete.

O perioadă, gospodinele au cerut marinarilor să le aducă mohair, să-și facă și ele pulovere așa cum vedeau prin revistele străine. Din păcate, acest produs nu era avantajos, fiind voluminos. „Mai bine aduceai câteva baxuri de țigări decât mohair“, spun marinarii.

Securitatea nu permitea aducerea de armament și droguri

Securitatea nu se băga în afacerile navigatorilor. Un control pe navă era foarte rar, și asta în cazuri speciale, când se exagera. „De regulă, Securitatea nu permitea aducerea de armament și droguri. În rest, nu se băga!“

După Revoluție, s-a petrecut un adevărat dezmăț. Vama era alungată de pe nave, iar marinarii și-au făcut de cap o perioadă. Apoi, sistemul a fost reintrodus. Asta până când, și în România, s-au găsit la liber produsele aduse de navigatori.

O comoară a fost descoperită pe un câmp din Marea Britanie

O descoperire uimitoare a fost facuta in Jersey, Marea Britanie, unde s-a gasit o comoara din Epoca Bronzului, care ar valora aproximativ 12 milioane de euro. Tezaurul ce cantareste aproape o tona este din vremea lui Iulius Cezar si cuprinde peste 50.000 de monede romane si celtice.

Monedele care dateaza din secolul I i.Hr. au fost descoperite cu ajutorul a doua detectoare de metale. Fiecare moneda valoreaza intre 125 si 250 de euro, potrivit BBC.

Descoperirea este "uimitoare si foarte importanta", a spus dr. Philip de Jersey, un expert de la Universitatea Oxford. Numarul exact de monede gasite nu a fost stabilit, dar arheologii au declarat ca tezaurul cantareste trei sferturi de tona si ar putea numara 50.000 de monede.

Locul exact al tezaurului nu a fost dezvaluit de catre autoritati, pentru a fi protejat. "Situri ca acesta au nevoie de protectie, deoarece exista speculatii ca tezaurul ar putea fi mai mare", a spus Rob Duhamel, adjunctul ministrului britanic al Mediului.

Comoara a fost descoperita de Reg Mead si Miles Richard pe un camp din Jersey. Ei au cautat mai bine de 30 de ani, dupa ce au auzit un zvon potrivit caruia un fermier a descoperit monede de argint pe terenul sau.

Acesta este primul tezaur de monede descoperit pe insula Jersey in ultimii 60 de ani. Mai multe tezaure au fost gasite aici in trecut, insa cel mai mare de pana acum este unul din anul 1935, care cuprinde 11.000 de monede.

Cum a aparut asfaltul?

Asfaltul natural este cunoscut de acum 5000 de ani, in Orientul Mijlociu, fiind un amestec de calcar, nisip si bitum natural (o roca brun-roscata). Prin fenomenul de compresiune, din straturile superioare ale scoartei terestre, calcarul s-a impregnat cu bitum (in general, in proportie de 10-12%), dand nastere acestui material de constructie. In prezent, asfaltul se exploateaza sub forma de pudra, incorporata, ulterior, in diverse formule. Cuvantul “asfalt” isi are originea in termenul akkadian “asphaltu”(akkadiana este cea mai veche limba semitica, vorbita de triburile de pastori nomazi, care s-au asezat in regiunea Mesopotamiei). Cuvantul a fost preluat si de greci, in forma adjectivala – “asfales” – insemnand “durabil”. La vremea respectiva, asfaltul, pentru ca era un material rezistent, era folosit, de mesopotamieni, egipteni, fenicieni, la consolidarea si izolarea templelor, a mormintelor, a corabiilor, ca mod de preveni eroziunea solurilor, prin tapetarea, de exemplu, a malurilor Nilului. In Babilon, a fost folosit pentru amenajarea Gradinilor suspendate ale Semiramidei. In Biblie, se povesteste ca Noe a folosit asfalt pentru a etansa corabia care sa reziste Potopului. In antichitate, se extragea asfalt de la Marea Moarta si din Egipt.

Utilizarea asfaltului pentru amenajarea trotuarelor si a drumurilor a inceput tarziu, in secolul al XIX-lea, in orase precum Paris si Londra (in 1820) si s-a raspandit odata cu dezvoltarea industriei de automobile, deoarece reducea considerabil uzura cauciucurilor si, in acelasi timp, se pastra atmosfera curata, cu mai putin praf.

Etansietatea (proprietatea de a impiedica trecerea unui material solid, lichid sau gazos) este asigurata, in constructii de drumuri, poduri, terasamente, cladiri, printr-un strat de 8-10 milimetri de asfalt pur (pudra) si de bitum, numit “sapa”. Amestecul se incalzeste, la 160-180 grade Celsius, se omogenizeaza si se toarna fierbinte. Cand se raceste, stratul respectiv este dur, total ermetic la apa si aer. Asfaltul “porfir” este total diferit de asfaltul de etansietate, porfirul fiind o roca vulcanica, roscata, foarte dura, inglobata in feldspat (silicati).

In Elvetia, la Val-de-Travers, o curiozitate care atrage nenumarati turisti este reprezentata de Minele de asfalt (azi, muzeu), infiintate de un medic grec, Eirini Eyrinis, in secolul al XVIII-lea. In secolul al XIX-lea, acestea au trecut in proprietatea englezilor, de la “Neuchatel Asphalte Company Limited” si au functionat pana in 1986. Unul dintre proprietari a fost Philippe Suchard, un cofetar elvetian, care, pe langa lansarea pe piata a ciocolatei “Suchard” si a bomboanelor “Sugus”, a fost si capitan de vas si antreprenor la exploatarea de asfalt, unde multi muncitori erau veniti din Italia, in cautarea unui trai mai bun, asa cum se poate vedea din fotografiile si documentele expuse in acest muzeu natural. Multe dintre galerii (labirintice) au lungimi care ating si 100 de kilometri.

Experientele extracorporale – paranormal explicat stiintific

Experientele extracorporale au fost dintotdeauna un mister pe care oamenii incercau sa il inteleaga. Asemenea povesti legate de experiente in afara corpului au fost insemnate inca de acum mii de ani, tocmai de aceea misterul acestei aventuri trebuie deslusit! Ei bine, cercetatorii de la institutul Karolinska din Stockholm au reusit sa descopere ce si cum se intampla in cazul experientelor din afara corpului.

In esenta, experientele de acest gen sunt descrise prin senzatia de plutire si posibilitatea vederii corpului propriu din exterior, fapt pentru care si oamenii de stiinta au fost interesati de a studia si reproduce o asemenea aventura. Se pare ca unele afectiuni pot duce la aparitia acestor fenomene, printre bolile inculse in aceasta categorie fiind incluse epilepsia si atacurile cerebrale. Prin meditatie, supradoza cu droguri, accidente rutiere sau practicarea unor sporturi extreme, se estimeaza ca unul din 10 oameni are parte de experiente extracorporale cel putin o data in viata.

Experiente in laborator

Oamenii de stiinta au incercat sa inteleaga – ajungand chiar sa reproduca – experientele din afara corpului in laborator. Cei de la Institutul Karolinska din Stockholm a depus eforturi imense pentru a putea studia acest fenomen si a-l intelege mai bine. Primul experiment reusit care a avut ca efect o experienta extracorporala observata in laborator s-a petrecut in 2007. Experimentul a presupus ca voluntarii participanti sa se aseze pe scaun si sa poarte ochelari speciali. Cu ajutorul acestora, voluntarii vedeau la 2 metri in spatele lor, receptionand imaginile din partea stanga cu lentila stanga si imaginile din partea dreapta cu lentila dreapta. Astfel, ei isi puteau vedea propriul spate dintr-o perspectiva a unui om virtual care se gaseste la doar doi metri in spatele lor.

Pentru a scoate la iveala experientele extracorporale, oamenii de stiinta au folosit bete din plastic cu care i-au impuns usor pe voluntari in piept, fara ca acestia sa bage de seama, facand acelasi lucru si in cazul „omului virtual” din spatele lor. Daca gesturile erau sincronizate, voluntarii simteau ca se afla in locul in care se aflau camerele, la 2 metri in spate, si isi priveau propriul corp in acelasi timp, experimentand deci o situatie de iesire din corp.

In urmatoarea faza a experimentului oamenii de stiinta au folosit ciocanul, prefacandu-se a lovi puternic sub camerele video ce faceau legatura cu voluntarii, astfel ca acestia reactionau la aceasta imagine ca si cum propriul corp ar fi fost atacat. Senzorii de pe pielea lor semnalau accelerari ale pulsului, simptome ale fricii si nivelul crescut al transpiratiei, reactii obisnuite in cazul amenintarilor.

O explicate a acestor reactii ce vine si in favoarea asa-numitor experiente extracorporale este ca oamenii ajung sa isi perceapa propriul corp ca parte a sinelui multumita unui simt numit proprioceptie.

Adunand semnalele receptionata de la muschi, piele, articulatii, cu cele de la ochi, creierul isi construieste o senzatie proprie a sinelui. Daca semnalele senzoriale nu se potrivesc unele cu altele, sinele perceput de creier dispare. Astfel, creierul trebuie sa ia o decizie si sa creada ca sinele se afla in alt corp decat cel al voluntarului.

Experimentul celor de la Institutul Karolinska a fost primul de succes care s-a realizat cu ajutorul unor voluntari sanatosi, anuntand si o premiera in ceea ce priveste perceptia sinelui. Se pare ca acest experiment este primul in care perceperea sinelui a fost indusa in alt loc decat corpul voluntarilor. Astfel s-a descoperit mecanismul din spatele senzatiei de sine.

Aceste studii au fost continuate pentru a se descoperi care sunt limitele creierului in cazul perceptiei de sine si a experientelor extracorporale. Unul din experimente a fost acela de percepere a membrului fantoma, care se intampla in cazul victimelor atacurilor cerebrale sau celor ale caror membre le sunt amputate. Experimentul realizat aici a avut in vedere perceperea celei de-a treia maini, experiment care a fost deasemenea un succes si care s-a dovedit a fi foarte simplu.

In urma a cinci experimente diferite efectuate cu ajutorul a 154 de voluntari, s-a demonstrat ca membrul fantoma poate exista ca si fenomen!

Participantii stateau la masa si langa mana lor stanga era amplasata o mana artificiala. Pentru a crea iluzia de 3 maini, voluntarului ii era acoperit bratul cu un prosop. Dupa 30 de secunde de atingeri simultane ale celor doua brate, voluntarii spuneau ca incep sa simt si atingerile de pe bratul artificial, parand ca si aceasta face parte din corpul lor. Senzorii pusi pe mana dreapta a voluntarilor primeau acelasi semnal ca si cum bratul artificial ar fi facand parte din corp, iar reactiile la amenintarea bratului artificial erau asemanatoare cu cele care presupuneau ca bratul adevarat ar fi in pericol.

Acest efect a fost si descris de catre oamenii de stiinta, si explicat: se pare ca, din cauza iluziei optice, creierul se afla intr-un conflict, nestiind care din cele doua brate este cel real si rezolva aceasta problema percepand ca ambele brate sunt reale. Aceasta descoperire nu doar ajuta la cercetarea experientelor extracorporale, ci si la imbunatatirea vietii oamenilor care trebuie sa foloseasca proteze.

Experimente similare au fost facute si pentru a simula existenta subiectului in corpul unei papusi Barbie, sau existenta barbatului in corp de femeie. In primul caz, 200 de subiecti au participat la un experiment care ii transpunea in corpul unei mici papusi barbie sau in cel al unui manechin urias. Pentru a se induce senzatia autentica de traire in corpul in care li se inducea subiectilor, acestia erau stimulati concomintent cu papusile. Dupa ce voluntarii incepeau sa perceapa corpul artificial ca fiind cel real, li se arata un cub care, in cazul celor ce credeau ca se afla in corpul papusii Barbie parea imens, iar in corpul manechinului urias cubul parea mic. Acest experiment a aratat ca creierul foloseste perceptia propriului corp drept etalon de perceptie a mediului inconjurator si poarta numele de Iluzia Alice. Ca si rezultatele altor experimente, si acesta poate fi de folos in studierea unor metode de operare fara risc.

Un studiu al universitatii din Barcelona a avut in vedere un subiect similar experientei extracorporale. Acesta a necesitat subiecti de sex masculin care sa fie convinsi ca se afla in corpul unor femei; cu ajutorul castilor conectate la o platforma de realitate virtuala s-a reusit acest lucru. Astfel, s-a demonstrat ca proprietatea corpului poate fi transferata asupra unui alt corp foarte usor. Subiectii ce purtau castile vizuale au fost stimulati pe brat in timp ce si versiunile lor alternative erau stimulate pe brat. Astfel, rezultatele studiului ar putea fi folosite in vederea tratarii unor boli.

Experientele extracorporale sunt astfel descrise si deslusite de oamenii de stiinta. Creierul este deci cel care construieste o imagine de sine a omului, astfel ca rezultatele acestor studii pot fi folosite pentru dezvoltarea de noi tehnologii si pot schimba filosofia. Omenii de stiinta au ajuns astfel la concluzia ca prin stiinta totul poate fi explicat si ca nu conteaza cat de mult poate dura procesul de cercetare, atata timp cat rezultatele sale vor fi pe masura asteptarilor. Avand in vedere ca neurostiinta se afla intr-o continua dezvoltare si crestere, este de asteptat ca multe alte afectiuni si concepte misterioase sa fie elucidate cat de curant. Cine stie ce mai poate aduce ziua de maine!

O piatră care sângerează? Nu, un animal bizar

În ciuda aparenţelor, imaginea nu reprezintă o creatură extraterestră disecata sau o roşie mutantă, ci un exemplar de Pyura chilensis, o creatură bizară care trăieşte pe coasta pacifică a Americii de Sud. Şi dacă până acum nu aţi auzit de ea, poate v-ar interesa să ştiţi că ea este comercializată şi consumată, alături de salată sau orez,de localnicii din Chile.

Creatura este complet imobilă, ca o piatră, şi se hrăneşte prin absorbţia apei din care filtrează microorganismele. Ea aparţine subîncrengăturii Tunicata, denumită astfel datorită faptului că are corpul acoperit cu un înveliş ("tunică") ce conţine o substanţă numită tunicină, formată din molecule care ajută animalul să se ataşeze de suprafeţe solide .

Sângele tunicatelor este transparent şi, în mod ciudat, poate acumula cantităţi mari de vanadiu, un element chimic rar. Concentraţia de vanadiu din animal poate fi chiar şi de 10 milioane de ori mai mare decât cea din apele unde acesta trăieşte.

Mai mult, animalul se naşte mascul, pentru ca la maturitate să devină hermafrodit; se reproduce prin eliberarea spermatozoizilor şi a ovulelor în apa din jur, unde are loc fecundarea.

Cu toate acestea, o serie de trei studii realizate de Patricio H. Manríquez de la Universidad Austral de Chile şi Juan Carlos Castilla de la Pontificia Universidad Católica de Chile pe 30 de exemplare dePyura chilensis, au scos la iveală faptul că, atunci când sunt alături de alţi indivizi, animalele preferă să adopte fecundarea încrucişată, procesul fiind mult mai eficient decât autofecundarea.

Cel mai vechi animal a trăit cu 30 de milioane de ani mai devreme decât se credea

Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Alberta au descoperit dovezi ce demonstrează că primele animale au trăit acum 585 de milioane de ani, adică cu 30 de milioane de ani mai devreme decât se considera până acum.

Descoperirea a fost făcută de geologii Ernesto Pecoits şi Natalie Aubet în Uruguay. Ei au găsit urmele fosilizate lăsate în argilă de un animal târâtor care a trăit acum 585 de ani. Echipa de cercetători a ajuns la concluzia că urmele au fost create de un animal primitiv aparţinând grupului numit Bilateralia; un astfel de animal se deosebea de restul formelor simple de viaţă, non-animale, prin simetria sa (partea superioară a creaturii fiind diferită de cea inferioară) şi prin urmele lăsate în cursul deplasării.

Oamenii de ştiinţă au concluzionat că musculatura îi permitea animalului să se mişte printre sedimentele de pe fundul oceanului. De asemenea, tiparele de mişcare indică o adaptare evolutivă pentru a căuta hrana alcătuită din materiale organice. Deşi animalul nu a fost găsit, specialiştii au analizat urmele timp de 2 ani pentru a fi siguri de rezultate.

Geocronologul Larry Heaman a fost unul dintre specialiştii care s-au întors în Uruguay pentru a colecta mai multe urme lăsate de animal pe gresii. Expertul a explicat că, din cauza faptului că vârsta acestor roci sedimentare (gresiile) este dificil de determinat, specialiştii s-au axat pe investigarea particulelor de rocă granitică găsită în probele de gresie.

Conform unor cercetări întreprinse în Rusia, înainte de această descoperire, cel mai vechi animal data de acum 555 de ani. Acum, cercetătorii spun că noua descoperire naşte multe semne de întrebare cu privire la timpul şi modul în care au evoluat animalele şi la condiţiile de mediu în care s-a produs acest fenomen.

Cercetătorii au inventat dispozitivul prin care putem tasta doar cu ajutorul creierului

Cercetătorii din cadrul Universităţii din Maastricht, Olanda, au inventat un dispozitiv care va revoluţiona comunicarea: el permite persoanelor paralizate - incapabile să-şi mişte orice parte a corpului - să tasteze pe calculator cuvinte şi fraze doar cu ajutorul minţii.

Omenirea este în faţa unei invenţii remarcabile, care nu doar că va ajuta mult persoanele incapabile să-şi mişte membrele, dar are potenţialul de a influenţa vieţile tuturor. Conform cercetătorilor Betina Sorger, Joel Reithler, Brigitte Dahmen şi Rainer Goebel din cadrul Facultăţii de Psihologie şi al Departamentul de Neuroştiinţă ale Universităţii din Maastricht, acesta este primul sistem care literalmente poate transforma gândurile în cuvinte în timp real, permiţând astfel comunicarea duală într-o singură sesiune de scanare a creierului.

Echipa de cercetători s-a inspirat din lucrările lui Adrian Owen (un om de ştiinţă care a realizat cercetări de pionierat asupra comunicării cu persoane aflate într-o stare vegetativă) şi afirmă că noul sistem de comunicare necesită un efort minim pentru a fi reglat, devenind aşadar operaţional în timp record.

Sistemul de scanare si transpunere a gândurilor foloseşte imaginile furnizate prin intermediul rezonanţei magnetice funcţionale (fMRI) pentru a analiza răspunsul hemodinamic al creierului (mişcările sângelui la nivel cerebral).

Aceste răspunsuri sunt cauzate de imaginile mentale care sunt asociate fiecărei litere a alfabetului, prin intermediul algoritmilor de analiză pe computer. Odată ce computerul este pus în funcţiune, pacientul poate tasta literele, una după alta, doar prin intermediul minţii. Fiecare literă din alfabet corespunde unuia dintre cele 27 semnale diferenţiate ce pot fi înregistrate prin fMRI.

Conform lucrărilor publicate pe 28 iunie, anul curent, în paginile jurnalului Current Biology, acest sistem a fost deja testat cu succes în rândul unor pacienţi incapabili să se mişte. Evident, nu este la fel de rapid precum tastarea cu degetele, dar este un pas uriaş în dezvoltarea interfeţei creier-maşină. Noul dispozitiv are potenţialul de a schimba modalitatea prin care vom interacţiona cu tehnologia în viitorul apropiat.

Cel mai vechi fragment dintr-un vas a fost descoperit în China

Arheologii americani au descoperit că fragmentele dintr-un vas de lut provenit din peştera Xianrendong, provincia Jiangxi, au vechimea de circa 20.000 ani, ceea ce înseamnă că artefactele respective sunt cea mai veche dovadă a existenţei olăritului.

Descoperirea îi obligă pe specialişti să reconsidere vechimea olăritului: acesta pare să fi apărut cu cel puţin 8 milenii mai devreme decât se crezuse.

Se pare că vasul a avut destinaţii multiple, de la oală de gătit la recipient pentru pregătirea băuturilor alcolice. În plus, în decursul ultimilor 10 ani, arheologii au mai descoperit dovezi conform cărora meşteşugul olăritului este mai vechi chiar decât agricultura. O dovadă în plus asupra vechimii olăritului este faptul că în urmă cu 20.000 ani, Terra parcurgea una dintre cele mai reci perioade din istoria sa.

Conform profesorului Ofer Bar-Yosef din cadrul Universităţii Harvard, oalele de lut le permiteau oamenilor să beneficieze de mai multe elemente nutritive din mâncare, după ce o găteau.
"Comunităţile de vânători-culegători erau mereu forţate să obţină îndeajuns de multă mâncare. Dacă apărea vreo invenţie folositoare, aceasta se răspândea repede. Şi se pare că, în sudul Chinei, olăritul s-a răspândit în cadrul comunităţilor de vânători-culegători care trăiau pe suprafeţe mari."

Profesorul Bar-Yosef crede că vasul a fost folosit pentru a găti alimentele în apă, prin fierbere sau înăbuşire.

"Oamenii se adunau frecvent în grupuri mari şi era nevoie de activităţi sociale antrenante care să diminueze tensiunile inerente. Poate vasele de lut erau folosite la obţinerea şi consumul ulterior al băuturilor alcoolice. Se credea, până în prezent, că începutul olăritului era asociat cu agricultura şi modul de viaţă sedentar. Cu toate acestea, am descoperit că olăritul este mai vechi cu 8.000 ani decât se estimase anterior", declară şi profesorul Gideon Shelach din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim.